Logo

Am fraternizat polemic la cursul de "Egalitate de şanse şi gen"

Valea cu Peşti, 4-7 decembrie 2014, cursul de "Egalitate de şanse şi gen" 

Aproape 40 de tineri entuziaşti şi cu multă personalitate ne-am întâlnit, săptămâna asta, să discutăm despre discriminare şi toleranţă. Idei-forţă într-o lume din ce în ce mai conectată - şi mai complexă.

Artizanii noii societăţi au aşezat conştiinţe şi culturi diferite sub una şi aceeaşi regulă: satul global. 

Femei şi bărbaţi cu educaţii diferite şi mentalităţi opuse se întâlnesc deseori şi sunt nevoiţi să funcţioneze împreună. Omul din Vest, omul din Est, omul din Orient etc. interacţionează frecvent. Fie că se întâlnesc în companii multinaţionale sau se "împiedică" unul de celălalt într-un avion, indivizi care nu au nimic în comun sunt nevoiţi să împartă acelaşi teritoriu, evitând orice conflict şi tolerându-şi diferenţele. 

Este posibil? 

Va reuşi ungurul să nu-l discrimineze pe român, iar românul să nu-l discrimineze pe ţigan? Poate britanicul bogat să-i arate respect unui filipinez aflat la limita mizeriei? Bărbatul crescut în spiritul autorităţii tradiţionale va avea, vreodată, capacitatea să-şi privească femeia ca pe un partener egal?  

Va reuşi fiinţa umană să accepte că sunt mai puţin importante: culoarea pielii, culoarea ochilor, religia, sexul - şi că acestea nu sunt motive pentru declanşarea unui război? Şi că, dincolo de diferenţe, ne leagă faptul că suntem, împreună, fiinţe omeneşti?

Magnatul care deţine mine de diamante în Africa şi se scaldă în miliarde de euro va putea, vreodată, să întindă mâna către copilul de 12 ani, din Bangladesh, care munceşte 12 ore pe zi, pe 12 euro pe lună, într-o fabrică occidentală? 

Am încercat să răspundem, acestor întrebări, la cursul intitulat "Egalitate de şanse şi gen", derulat în staţiunea Valea cu Peşti. 

Discuţiile s-au dus în exemple, în polemici. Trainerii abia ne-au făcut faţă. De ce? Fiindcă am fost un grup de oameni deosebit de inteligenţi şi doritori să nuanţeze cât se poate de mult. 

Chiar şi în sala de conferinţe a unui hotel confortabil care ne-a asigurat trei mese pe zi, saună, piscină, jacuzzi, focuri de artificii şi un party pe cinste, acest grup de nici 40 de români neaoşi a emis idei contrare, bine argumentate, apărate cu străşnicie. 

M-am întrebat, deseori, pe parcursul cursului - când polemicile erau foarte aprinse - ce s-ar fi întâmplat dacă am fi fost puşi să supravieţuim, împreună, într-o pădure? Sau în deşert. Am fi reuşit să colaborăm în sensul interesului comun?

Sigur că, la final, am descoperit că ţinem unii la alţii, că ne-a făcut plăcere să cunoaştem oameni noi, că aveam nevoie să prizăm noi mentalităţi - şi că putem fi, de fapt, prieteni. Am schimbat numere de telefon, adrese de mail, ne-am conectat pe Facebook. Ne-am promis, privindu-ne sincer, că ne vom căuta unii pe alţii, să ieşim la cafele, să stăm de vorbă. Încă mai erau multe lucruri de spus şi multe argumente de adus. 

Ne-au apropiat muzica, dansul, vinul, cele câteva ore de distracţie petrecute împreună. 

Concluzia? Toleranţa este, doar în aparenţă, un ideal greu de atins.

Da, trăim într-o lume în care discriminarea e la ea acasă şi tot ce pot face parlamentele şi guvernele este să producă o legislaţie din ce în ce mai densă, menită să corecteze comportamente şi atitudini. Dar nicio lege nu poate face ceea ce poate face o conştiinţă raţională. Dincolo de legi sunt întotdeauna oamenii. Niciun concept legislativ nu va avea, vreodată, puterea unei priviri sincere. Şi nicio respingere nu va avea puterea unui salut autentic.

Îi salut, aşadar, pe toţi prietenii mei de la Valea cu Peşti!

PS

Mulţumim trainer-ului Oana Băluţă, pentru că a rezistat în mijlocul grupului nostru polemic. Mulţumim şi trainer-ului Csaba Ferenc Asztalos, pentru informaţia de calitate pe care ne-a oferit-o.

PS 2

Grupul din Piteşti a participat, la final, cu un referat original pe tema discriminării: o piesă de teatru care a şi fost jucată, dealtfel, în faţa celor prezenţi. Reproducem mai jos, textul piesei de teatru:

 

SUNTEM LA FEL

 

(vodevil cu aer bulevardier într-un singur act)

 AUTORI ŞI PARTICIPANŢI: Mihai ALEXANDRESCU, Mihaela IONESCU, Mihaela NEACŞU, Laura BARBU, Adriana JINGA, Nelida GHIŢULESCU, Ana DULICĂ, Andrei DUMITRU, Monica DEJANU

 

DECORUL

Sala de reuniuni a unei companii private din România. 

Câţiva angajaţi stau de vorbă, în pauza de prânz, la o ţigară. Din ceea ce spune fiecare, înţelegem că participanţii la discuţie sunt oameni foarte diferiţi care reuşesc - sau nu reuşesc -, în funcţie de percepţia celui care urmăreşte dialogul, să stabilească o relaţie pe care o putem numi – sau nu o putem numi – de tip discriminatoriu, eventual, non-discriminatoriu. 

Menţionăm că acest dialog este o simplă ficţiune, menită să contureze câteva profiluri de angajaţi cu diverse convingeri, mentalităţi, prejudecăţi şi moduri de viaţă. Avem de-a face cu:

 

PERSONAJELE 

 

LAURA MARIA BARBU – angajata carieristă, obsedată de performanţa la locul de muncă

MIHAELA NEACŞU – angajata gospodină, preocupată doar de reţete de bucătărie în timpul de lucru

MIHAELA IONESCU – angajata isterică, veşnic nemulţumită de toţi şi de toate

ANA DULICĂ – angajata care încearcă să împace pe toată lumea cu toată lumea, diplomata, dă dreptate fiecăruia, dar, în realitate, nu-i pasă de nimeni

ADRIANA JINGA – mironosiţa care se vaită permanent şi se roagă la Domnul

NELIDA GHIŢULESCU – femeia sexoasă, care „se dă” pe lângă şef şi obţine privilegii, măriri salariale şi atenţie, în ciuda incompetenţei flagrante

MIHAI ALEXANDRESCU – discriminatorul, acuzatorul, instigatorul, răutăciosul

ANDREI  DUMITRU – şeful lubric şi libidinos care face propuneri cu conotaţii sexuale angajatelor  

 

PRIMA SCENĂ ŞI SINGURA 

 

LAURA BARBU: Băi, mâine trebuie să predăm proiectul de relansare financiară a companiei. Şeful a spus că suntem aproape de faliment. De noi depinde viitorul acestei companii. Ce naiba, voi nu faceţi nimic?

MIHAELA NEACŞU: Da, fată, avem timp. Mai bine zi: cum se face maioneza pentru salata de boeuf? Că vine Crăciunul şi mi-a cerut bărbatu-meu să-i fac salată beuf. 

MIHAELA IONESCU, ISTERICA: ( ca pentru ea...) Tipa asta numai la cratiţă se gândeşte! (apoi, cu voce tare...) Deci, voi sunteţi nişte nebuni. Eu nu pot lucra în condiţiile astea. Imprimanta nu merge. Calculatorul nu se conectează la internet. Să vină incompetenţii ăia de la compartimentul IT! Hm, vouă vă arde de salate şi de falimente.

LAURA BARBU: Aici nu e loc pentru salate de boeuf. Vă rog să ne concentrăm! Previziunile financiare pentru următorii 5 ani sunt dezastruoase. Graficele arată că toate companiile concurente ne vor elimina de pe piaţă, aşa că vom rămâne fără loc de muncă, dacă nu depunem un efort concentrat.

MIHAELA NEACŞU: Măi, Laura, dar tu numai la serviciu te gândeşti? Nu faci niciodată salată de boeuf? Serviciul e serviciu, iar salata de bouef e salată de boeuf. Acum vorbeam şi eu despre salată. 

LAURA BARBU: Nu, eu nu fac NICIODATĂ salată boeuf. Cumpăr de la hypermarket. Că de aia muncesc. Să nu mai muncesc, acasă, să fac salată boeuf. Muncesc la serviciu, să nu mai muncesc acasă. Pe scurt, muncesc, să nu mai fiu nevoită să muncesc. 

 

MIHAELA IONESCU, ISTERICA: În ce echipă de doi bani lucrez! Ori grafice, ori salată. Numai incompeteţi. Praful de pe birouri e neşters. Pe hol e frig, caloriferele nu merg. Şi laptopul! Nu mai merge laptopul!

NELIDA GHIŢULESCU: Măi, fetelor, hai să ne mai relaxăm un pic. Nici serviciu, nici salată. Uite, au apărut nişte farduri uluitoare la Revlon. Să vă povestesc! Toate vrem să arătăm bine pentru bărbaţii noştri. Sau pentru bărbaţii altora. Sau... pentru bărbaţi, în general.

MIHAELA NEACŞU: (ca pentru ea...) Sau pentru şefu, că ştim toate ce vrei tu!

ANDREI DUMITRU: (către Nelida Ghiţulescu) Ce faci, pisi? Hmmm, ce sexy eşti!

MIHAI ALEXANDRESCU: Unde-i proasta aia cu ţâţe mari? Deci, io m-am săturat să-i fac treaba, în timp ce ea dă din fund pe lângă şef – şi ia toate măririle salariale. Când o vedeţi, să-i spuneţi că trebuie să scoată la imprimantă ultimele rapoarte privind pieţele din Est. Sunt înconjurat de dobitoci. Gospodine şi paraşute. Niciun profesionist. Nicio profesionistă. Dacă aş fi şef, le-aş penaliza pe toate.     

MIHAELA IONESCU, ISTERICA: Nu v-am zis, mă, că nu merge imprimanta????? De câte ori trebuie să spun???? 

ADRIANA JINGA: Offf, peste tot sunt probleme! Numai probleme. Ce rău îmi pare! Tatăl nostru carele eşti în ceruri, vie împărăţia ta... Of-of-of...

MONICA: Cel puţin, voi aveţi un loc de muncă. Eu sunt o simplă candidată. Nu ştiţi cât e de greu să te împrumuţi de bani, lună de lună. Aşa da orice pentru un loc de muncă. Să pot şi eu să muncesc. Să câştig nişte bani. Aşa, ca voi.

LAURA BARBU: Monica, oricum, eu sunt înconjurată de incompetenţi! Stai pe-aproape. Ăştia o să fie daţi afară. O să vii tu, în locul lor. Ai să vezi. Până atunci fă voluntariat. Nu-i nimic rău să faci voluntariat. Capeţi experienţă. Ne ajuţi şi pe noi. Voluntariatul este o activitate lăudabilă. Şi ar trebui să fie o condiţie de angajare.

MONICA: Înţeleg. Voluntariat. Dar nu am bani. Bani. Şi, pe deasupra, mă mai şi umiliţi. 

MIHAELA NEACŞU: Oare am făcut o greşeală atât de mare? Care-i greşeala, frate? E de neiertat? Am întrebat şi eu cum se face o amărâtă de salată boeuf. Era mare brânză să-mi spună cineva cum se face maioneza? Cât ulei se toarnă? Şi dacă se pune muştar?  

ANA DULICĂ: Măi, fetelor, io zic că putem împăca şi discuţiile despre salată, şi discuţiile despre relansarea companiei pe plan global. Avem vreme pentru toate. Se poate şi cu voluntariat şi fără voluntariat. Se poate şi cu muştar şi fără muştar. 

ANDREI DUMITRU: (încet, languros, şoptit) Pisi, diseară te invit la un restaurant! Dă-i naibii p-ăştia de aici... Atâta ştiu: muncă şi salată boeuf. Nişte proşti. Nu ştiu ce e aia pasiune adevărată. Să muncească, de aia iau bani. 

MIHAI ALEXANDRESCU: A apărut proasta aia cu ţâte mari? Ar trebui penalizată!

ADRIANA JINGA: Offf, ce urât vorbiţi! Aşa e! Numai probleme! Peste tot probleme. Oare o să treacă, vreodată, problemele astea? Doamne-dumnezeule, voi nu vă gândiţi că toţi facem păcate? Există un dumnezeu. Acelaşi pentru toţi.

MIHAELA IONESCU, ISTERICA: Pân-la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii. Dacă repară cretinii ăia de la departamentul IT calculatorul şi imprimanta, o să fiu fericită. Înţelegeţi? Fericită. Nimic nu mă face mai fericită ca o imprimată care funcţionează.

ANA DULICĂ: Dar de ce ţipi?

MIHAELA IONESCU, ISTERICA: (urlând) Nu ţip! Cine ţipă? Eu chiar nu ţip!!!  

ANA DULICĂ: Vă complicaţi inutil. Dacă ne concentrăm puţin, reuşim să predăm la vreme planul de relansare a companiei şi nu văd nimic rău în a ne mai relaxa puţin discutând despre o salară boeuf, despre un escalop sau despre ce vinuri se potrivesc la aceste mâncăruri. Şi sunt convinsă că băieţii de la IT o să-şi dea concursul şi o să repare dispozitivul wireless.  

MIHAELA IONESCU, ISTERICA: Am spus eu ceva de dispozitivul wireless? Oare sunt înconjurată numai de cretini?

MIHAI ALEXANDRESCU: Aia cu ţâte mari trebuie dată afară. Şi Laura, tipa aia care-şi imaginează că face carieră. E cu gândul numai la relansarea companiei. Compania asta nu se mai relansează. Iar Mihaela... Femeia asta e obsedată de salată boeuf. Dacă aş fi şef, n-aş angaja în vecii vecilor o carieristă şi o amatoare de maioneză. Astea ar trebui să fie criteriile de angajare: să nu fii carieristă şi să nu mănânci salată boeuf. Penalizări! Trebuie introdus un sistem de penalizări. 

MONICA: Oh, doamne, pentru un loc de muncă renunţ la salată boeuf oricând. ORICÂND! Şi fac şi voluntariat.

ANA DULICĂ: Dar nu trebuie să renunţi la nimic, draga mea. Totul e posibil: să ai grijă de un copil, să analizezi tranzacţiile bursiere de la Tokyio, să faci salată şi sarmale, să faci o previziune financiară privind pieţele globale în 2020 şi să mergi la sală, să faci sport. 

ADRIANA JINGA: Offff, pieţe globale, sport, sarmale, voluntariat... Ce greu e totul! Ce rea e lumea! Ce bine ar fi să ne înţelegem între noi. Aşa e. Aşa e. Lumea e rea. Şi ne iartă nouă greşalele noastre... Şi nu ne duce în ispită...

ANDREI DUMITRU: Pisi, oricum, compania intră în faliment. Dă-i dreacu! O putem face şi-n birou la mine. Sunt şeful. Jur că îţi mai dau o mărire salarială. Laura oricum munceşte ca un tractor, iar restul nu contează.

LAURA BARBU: Tractor? Am auzit cuvântul tractor. Eu muncesc cât două tractoare, dacă trebuie. Bani să iasă. Muncesc pentru bani. Dacă ai bani mulţi nu trebuie să mai munceşti. De asta muncesc. Să ajung să nu mai muncesc. E o cale logică.

ANDREI DUMITRU: Hai, pisi, zău. Tu contezi. Restul – repet – nu contează.

MONICA: Restul nu contează. A spus că restul nu contează. Poate că, totuşi, voi obţine acest loc de muncă. Dacă e nevoie, mă culc cu el. Chiar o fac! Unde are loc aia cu ţâte mari, am loc şi eu. Ah, Andrei, iubitule...

ANDREI DUMITRU: (enervat...) Pleacă, mă, de aici...

MIHAI ALEXANDRESCU: Oare o să ajung vreodată să văd firma asta fără tot felul de incompetenţi şi incompetente pe post de angajaţi? Şeful e numai cu ochii după fundul Nelidei. Laura nu mai vede nimic decât firma, firma, firmaaaaaaa.... Mihaela ştie doar atât: salată boeuf! Iar Mihaela, isterica, găseşte o problemă chiar şi acolo unde totul e perfect! Nelida ar da din fund şi-n faţa unui cal turbat. Ana parcă a băut un blister de Xanax, iar Adriana nu face decât să ne încuviinţeze pe toţi. Penalizare!!! Propun un sistem de penalizări usturătoare! 

MONICA: Ai uitat de mine. Eu vreau un loc de muncă. 

LAURA BARBU: Relansarea financiară a companiei...

MIHAELA NEACŞU: Salata boeuf...

MIHAELA IONESCU ISTERICA: Rahatul ăla de laptop nu merge...

NELIDA GHIŢULESCU: Hm, ce sâni frumoşi am! Dar nici nu mă compar cu alea...

ANDREI DUMITRU: Pisi, hai la un vin roşu...

ANA DULICĂ: Eu zic că le putem face pe toate

ADRIANA JINGA: Offf, lumea e rea, lumea e rea... Ajută-ne, Doamne!

MIHAI ALEXANDRESCU: N-o să ajungem nicăieri în halul ăsta! Fără penalizări nu merge!

 

MORALA

Noi gândim la fel,

Simţim la fel,

Iubim la fel,

Avem aceleaşi drepturi fiecare -

Şi spunem STOP DISCRIMINARE! 

 

 

DEZBATEREA.RO