The Best bookmaker bet365

Menu

Despre bătrâni şi despre tineri. Aşa cum nu vă spune presa

Din cauza unor manipulări politico-mediatice complet imbecile, românii au ajuns în situaţia tristă de a nu mai iubi nici tinerii, nici bătrânii.

Tinerii sunt puşi la zid, pentru că sunt "frumoşi şi liberi". Iar bătrânii, pentru că au proteză dentară şi iau Urinal. Două vârste, două etape naturale ale vieţii sunt transformate în arme nemiloase de către politicieni şi de către ziariştii lor.

Ce o fi ăsta? Ultimul stadiu al imbecilităţii? Viaţa este pusă să lupte împotriva vieţii, din cauze politice? Mai degradaţi fiinţial ca acum nu cred că am fost niciodată, nici în cei mai cenuşii ani ai comunismului. 

Încă de la început, vreau să vă spun că eu iubesc, cu iubire deplină, tinereţea. Când văd tineri frumoşi şi liberi îmi luminează ochii şi mi se înseninează faţa. Asta pentru că şi eu, până la 35 de ani, am fost convins că trăiesc starea de graţie absolută a vieţii mele. Cel mai bun timp care mi-a fost dat să-l trăiesc pe acest pământ s-a petrecut atunci. Totul îmi era deschis: dragostea - şi am iubit aşa cum numai un tânăr poate iubi, libertatea - şi am fost mereu liber, intuind că primele constrângeri sunt mentale... Şi, în plus, toţi oamenii pe care i-am iubit erau în viaţă şi erau prezenţi acolo, pentru mine, bucurându-ne unii de alţii - ăsta este, probabil, unul dintre cele mai mari avantaje ale tinereţii.  

Eram fericit - şi ştiam asta! Fericirea venea din orice, singură şi nechemată. Fericirea venea din zilele calde, fără nimic de făcut, petrecute pe malul mării. Fericirea venea din mâna mea care lenevea pe şoldul rotund al iubitei. Fericirea venea din finalul romanelor pe care le citeam mereu cu febrilitate. Din luminile care mi se aprindeau în creier atunci când înţelegeam o pagină de filosofie. Din aerul rece care-mi sufla în faţă toamna. Din albul zăpezii scăldate în soare. Din focul aprins, într-o seară de vară, la poalele unui munte.   

Şi azi sunt convins că fiecare om trăieşte, până în 35 de ani, o vârstă genială, când toate sunt acolo, la locul lor: speranţele, visurile, puterea, inspiraţia şi - mai ales - nebunia. După 35 de ani, geniul se mai stinge, omul se mai aşează, nebunia se mai potoleşte.  

Nimic nu se compară cu tinereţea. Şi n-ai cum să înjuri un tânăr frumos şi liber, decât dacă eşti scelerat. Complet scelerat. Iar dacă o faci din motive politice, eşti sub-uman. Eşti un scumbag.

Am avut şansa să întâlnesc - atunci, în anii aceia geniali şi nebuni - nişte bătrâni absolut spectaculoşi, pe care i-am iubit sincer, fiindcă de la ei am primit câteva chei cu care am putut descuia încăperi ale existenţei care, altminteri, cred că mi-ar fi rămas închise. 

Niciunul dintre aceşti bătrâni nu m-a condamnat, vreodată, pentru că eram tânăr, frumos şi liber. Niciodată, niciunul! 

Domnul Gheorghe Bâra, bibliotecar, prieten de familie, un erudit necunoscut în spaţiul public, modest şi cu mult caracter, mi-a spus, la 15 ani, că pe lumea asta există marea literatură şi că, dacă vreau să mă apuc de citit, e bine să merg pe marile bulevarde ale scrisului. De la el am aflat că există Baudelaire şi Stephane Mallarme, Albert Camus şi Dostoievski, de la el am aflat că există atât de multe religii pe lume, încât îţi poţi alege singur zeul. Sau poţi, dacă aşa simţi, să nu alegi niciun zeu, fiindcă se poate trăi şi fără să-ţi închini viaţa unei zeităţi, dar că e mai bine să fii creştin fiindcă doar aşa te poate durea durerea celuilalt. De la el am aflat că există filosofia şi aşa i-am citit, în anii care au trecut, pe Platon, pe Kant şi pe Epictet, cu stiloul în mână. Era un bătrân spectaculos, aşa cum mi-l amintesc suindu-se printre rafturile bibliotecii şi punându-mi în braţe cărţi peste cărţi şi spunându-mi să le citesc, "pentru că e mai bine să ştii decât să nu ştii", dacă vrei să alegi singur cărămizile cu care o să te construieşti. Am avut şansa să cunosc acest om pentru care preocupările culturale nu erau un motiv de aroganţă şi nici un prilej de afişare a statutului social - cum fac snobii din ziua de azi. Era un mod de a fi.   

De la nea Mitu, veteran de război, am aflat că poţi lupta pe front, că îţi poţi vedea camarazii murind, că  poţi face o atât de nedreaptă închisoare politică şi că, la final, poţi supravieţui acestor experienţe extreme. Că atunci când toate experienţele extreme au trecut şi viaţa s-a mai liniştit, poţi respira cu entuziasm aerul fiecărei zile, poţi iubi o femeie, poţi face copii, pentru simplul motiv că viaţa este viaţă şi merge mai departe, atât de departe, încât şi la 95 de ani poţi avea privirea albastră-sfredelitoare şi poţi sta drept. Şi chiar şi atunci când vine vorba de cotidianul prozaic, poţi să te duci singur la aeroport, să iei avionul şi să-ţi vezi copiii din străinătate, fără să te temi că eşti foarte bătrân şi mori pe drum. De la nea Mitu am învăţat că viaţa asta se trăieşte cu mult curaj, că laşităţile nu sunt niciodată permise, că adevărul se spune, că poţi s-o păţeşti dacă spui adevărul, dar asta nu trebuie să te împiedice s-o faci, că luptele se duc până la final. Şi că nu părăseşti frontul niciodată. Şi nu dai înapoi. Şi nu abandonezi.  

De la tatăl meu am învăţat că generozitatea şi bunătatea sunt singurele scuturi. Că poţi fi elegant şi poţi avea farmec şi la 74 de ani. Că poţi muri demn, cu uimirea sinceră şi tristă că... doar atât a fost? Şi cu dorinţa că ai vrea să mai fie. Şi să mai fie. Şi să mai fie. Aşa, ca să ne privim unul pe celălalt în ochi şi, doar privindu-ne, să înţelegem totul. Şi mai multe nu spun, pentru că eu vorbesc puţin, despre viaţa mea, în spaţiul public. Textul ăsta este o excepţie.

Am întâlnit bătrâni interesanţi, iar întâlnirile noastre au fost întâmplări fericite din viaţa mea.

Or, astăzi, ce văd? 

Văd o luptă imbecilă în care sunt aşezaţi tinerii frumoşi şi liberi împotriva bătrânilor cu proteză. O luptă în care nimeni nu câştigă şi nimeni nu pierde. 

Au existat întotdeauna şi există şi azi, pe pământ, oameni cu caracter şi oameni fără caracter. Există bătrâni mizerabili care spionează pe scara blocului şi care au turnat la Securitate pentru mize mărunte. Şi există tineri pentru care viaţa este o privire eternă în ecranul touchscreen-ului şi un etern selfie stupid.

Există oameni şi şoareci - cum spunea John Steinbeck. Au existat întotdeauna.   

Dar, dacă vreţi să rămâneţi oameni normali, vă rog să ignoraţi presa care opune tinerii frumoşi şi liberi bătrânilor cu proteză. Viaţa nu se trăieşte prin lupa titlurilor din ziare. Nici prin urletele hahalerelor de la televizor. 

Nu. Nu există motive reale de ură între tineri şi bătrâni. Mai simplu de atât chiar nu pot să v-o spun. 

Share

The best bookmaker bet365.artbetting.co.uk