The Best bookmaker bet365

Menu

TORTURA pe înţelesul tuturor - o carte de Florin Pavlovici. Iată ce au putut românii să facă românilor!

(sursa foto - ghid365.ro)

Am citit o carte care, în orice societate normală, ar fi ajuns best-seller

Cartea se numeşte „Tortura pe înţelesul tuturor” şi este scrisă de un om care a făcut puşcărie pe timpul comunismului. Acest om se numeşte Florin Pavlovici. Studenţii n-au auzit de el. Liceenii n-au auzit de el. Ziariştii, în marea lor majoritate, n-au auzit de el. Profesorii n-au auzit de el. Criticii literari n-au azit de el. 

Îl cunosc prietenii şi ceilalţi foşti deţinuţi politici, care – într-o ţară tarată de comunism - au ajuns să semene cu o castă discretă. Cu o sectă a marilor torturaţi, supravieţuitori ai lagărelor de exterminare. Cumva, printr-o amenzie fatală, România de azi nu-i recunoaşte pe aceşti oameni.

Pe cartea lui Pavlovici ar trebui să se bată editurile. Şi apoi clienţii, în librării. 

Dacă fenomenul ăsta nu se întâmplă, este fiindcă „zgomotul şi furia” unei lumi politico-mediatice dezaxate acoperă, în egală măsură, oameni, istorie şi adevăr. Aproape că îmi vine să întreb retoric: de la cine vreţi să aflaţi, dacă nu de la cei care au trăit atunci şi acolo?  

Veţi auzi mulţi politicieni că sunt „de dreapta”. Veţi auzi mulţi politicieni clamându-şi „anticomunismul” şi „iubirea de Europa”. În baza a ce spun ei toate astea, când primul eşalon al luptătorilor anti-comunişti tace, abandonat şi ignorat?

Din lina întâi face parte Florin Pavlovici. 

El nu discută despre cât de „de dreapta este”. Dar a simţit, în urmă cu 54 de ani, pulanul anchetatorului pe ceafă. 

Nu vine la televiziuni să ţipe că este un „anticomunist”. Dar ştie gustul sângelui care l-a buşit pe gură, după lovitura caraliului de la Jilava. 

„Tortura pe înţelesul tuturor” se numeşte cartea lui – şi ar trebui studiată în şcoli. Tinerii ar citi-o ca pe un roman, necrezând că aşa ceva a avut loc în realitate. Adulţii ar citi-o ca pe un document. Iar unii bătrâni s-ar regăsi în paginile acestei confesiuni.

(Paranteză. BBC a făcut, acum câţiva ani, un film în Siberia. Nu apare în faţa camerelor de luat vederi vreun realizator, reporter sau scenarist. Ci doar victimele gulagului siberian care spun, în cuvinte simple, ce a fost atunci. Închid paranteza.) 

Jurnalismul românesc nu produce un asemenea film, cât încă trăiesc mărturisitorii. Pavlovici ar fi un actor excepţional. Norocul nostru, al tuturor, este că foştii deţinuţi politici, conştienţi de dezinteresul contemporanilor, au hotărât să scrie. Să-şi mărturisească experienţele.

În urmă cu vreo câteva luni, am scris despre cartea lui Alexandru Mihalcea: „...Şi m-au împins în întuneric”.

Astăzi scriu despre cartea lui Pavlovici.

Cei doi sunt prieteni. Împărtăşesc o tinereţe comună. Şi un iad comun. 

Povestea lui Pavlovici se apropie de clasicism. 

Arestare noaptea, cu Volgă neagră la scară, ochelari negri, celulă mizeră, anchetă cu bătăi şi tortură, simulacru de proces, condmnare. Acolo unde Mihalcea este discret, Pavlovici le spune pe faţă, povestind despre anchetatorul Constantin Voicu, de exemplu: 

„A încercat, mai întâi efectele curative ale pulanului. Mă lovea în creştet şi peste urechi, în spinare şi peste braţe. Masa prinsă în şuruburi nu-mi permitea să evit loviturile... Când izbea cu bastonul de cauciuc păstra o anumită demnitate. Când năvălea asupra mea cu pumnii, cu palmele, cu picioarele, se schimonosea de ură... Nimeni nu m-a urât atât de tare. Era o ură principială, partinică, marxist-leninistă, orientată activ împotriva unui duşman al poporului.” (p. 16)

Atmosfera camerelor de detenţie? Iat-o!

„Era frig şi umezeală în galeriile subterane... am fost împinşi rânde pe rând, pe uşile masive ale camerelor de detenţie..., nu se distingea nimic, parcă aş fi pătruns într-un mormânt. M-a izbit doar o putoare de neînchipuit, o putoare esenţială, cosmică – ameţitoare, ucigaşă otravă... Câte un prizonier bolnav şi ruşinos, care încă îşi mai închipuia că igiena personală ar trebui să rămână personală şi intimă, nu-şi putea face nevoile decât dacă îşi ascundea faţa în zeghe sau pătură. Trăiam în promiscuitatea aceea cam 80 de puşcăriaşi.” (p. 50-51)

Acest iad avea să extermine o mulţime de intelectuali şi artişti ai României. Pavlovici dă câteva exemple de oameni care au fost striviţi de sistemul concentraţionar românesc... 

Pe Dan Demetrescu, partener al lui Constantin Tănase pe scena teatrului Cărăbuş şi prieten al lui Păstorel Teodoreanu, îl ascultau deţinuţii povestind despre boema bucureşteană a anilor 30. 

Dumitru Panaitescu, fiul criticului literar Perpessicius, a fost apărat în simulacrul de proces comunist de către Tudor Vianu. Depoziţia solemnă şi academică a lui T. Vianu l-a scos din minţi pe judecătorul cu epoleţi care i-a reproşat celebrului critic lietarar că se poartă necuviincios cu înalta curte...

Pe scurt, în acele momente germina un sistem în care aveau să prospere nişte „gunoaie umane organizate ca organe de represiune.” Pavlovici îl descrie sugestiv pe Liviu Prună, căpitan şi judecător militar, al cărui creier „funcţiona după principiul aparatului digestiv al unei păsări de curte: înghiţea boabe şi producea găinaţ”, într-atât era de priceput în a deturna sensul unei mărturii şi de a o împinge către opusul ei, „transformând un om cinstit într-un bandit”. 

Vă vine sau nu să credeţi, acest Liviu Prună a fost avansat la gradul de general de către FSN, după 1989... 

Tot în această carte, întâlnim personaje care par desprinse din romanul „Contele de Monte Cristo”. Aurelian Gulan, de exemplu, militar de carieră care făcuse parte din batalionul de gardă al mareşalului Ion Antonescu, la doar 37 de ani, făcuse 1 an de război, 12 ani de captivitate la ruşi şi primise 8 ani de puşcărie românească...

Poetul Andrei Ciurunga (Robert Eisenbraun) compunea versuri în timp ce spărgea piatră sau se ghemuia sub patul de fier, pe cimentul celulei, ca fătul în pântelecele mamei, îşi punea pătura în cap, rămânea nemişcat ceasuri întregi şi, când ieşea de acolo, poemul era gata. Poemele sale erau memorate de către toţi deţinuţii din închisoare – singurul lor alean, singurul loc acces la frumuseţe: „La ora cand cobor, legat în fiare,/Să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,/Cu fruntea-n slavă strig din închisoare:/Nu-s vinovat faţă de ţara mea.”

Oare se studiază în şcoala românească poezia închisorilor? Întrebarea este retorică. Răspunsul este - nu. Şi acelaşi răspuns îl primeşte şi întrebarea despre literatura exilului.

Dincolo de poveştile de groază pe care le citim în „Tortura pe înţelesul tuturor”, Pavlovici emite judecăţi memorabile, cum este aceasta: 

„În sistemul de represiune care a stăpânit România mai mult de 40 de ani, există o categorie de slujbaşi ce s-a acoperit pururi de ruşine. În ea s-a întâlnit corupţia magistratului civil cu brutalitatea soldatului. Din această acuplare morbidă s-a născut mercenarul de tip nou: judecătorul militar. Dacă securistul de rând urmăreşte, păzeşte, şi, la nevoie, ucide oameni nevinovaţi, dacă anchetatorul smulge prin tortură mărturii mincinoase, dacă procurorul (şi el militar) lansează acuzaţii delirante, toţi aceştia pot avea sentimentul că îşi fac datoria. Însă, judecătorul nu are scuză. Ţinut să împartă dreptatea, el a dat cele mai aberante sentinţe din istoria justiţiei române.” (p.73)

Efectele acestor sentinţe? 

2.000.000 de oameni reţinuţi, anchetaţi, condamnaţi. Dintre aceştia, 300.000 de morţi în celule sau lagăre de exterminare. Pentru a înţelege proporţiile, Pavlovici propune următoarea comparaţie: inchiziţia spaniolă a ucis, în trei secole de existenţă activă, 3.000-5.000 de eretici.

Înainte de a încheia, o întrebare. Pentru ce a fost condamnat Florin Pavlovici? 

O spune chiar el, prin răspunsul la aceeaşi întrebare pe care i-o adresează caraliul de la Jilava, poreclit Ferometal, fiindcă avea gura plină de dinţi de viplă: pentru că nu i-a plăcut o carte. „Rădăcinile sunt amare”, de Zaharia Stancu. Da, „calomnierea literaurii progresiste” de după 23 august 1944 era pedepsită prin închisoare.

La sfârşitul lui 2013, toate cele de mai sus – care nu redau aici nici măcar o picătură din atmosfera cărţii „Tortura pe înţelesul tuturor” – ne par halucinante. Cititorul se întreabă dacă oamenii au putu face aşa ceva oamenilor. Dacă un român a putut face aşa ceva altor români. 

Răspunsul este – da. Satul românesc, devenise, pentru o perioadă o fabrică de călăi.

„Un om întreg la minte nu se face paznic la închisoare... Când sunt atâtea profesiuni pe lumea asta nu te faci călău. Măturător, da, Căcănar, da. Dar nu ucigaş.”  

La sfârşitul cărţii vă veţi întâlni cu un Florin Pavlovici liber, care, pe peronul unei gări, ne spune:

„Repetam, de data asta, în absenţa zidurilor, mişcările vechi din celulă... Nu-mi venea să cred că mi-era atâta frică de libertate.”

  

Share

The best bookmaker bet365.artbetting.co.uk