The Best bookmaker bet365

Menu

Nuvelă INEDITĂ a contesei de Noailles - Dintre scrisorile pe care nu le trimitem niciodată

Doamnă,

Astăzi pot, în sfârșit, să vă ofer prietenia mea. Aceste cuvinte vă vor surprinde. Vă veți gândi probabil că au trecut deja ani de când ne leagă o tandră afecțiune. Într-adevăr, în tot acest timp am ținut la dumneavoastră, dar într-un mod atât de grăbit, încât, deși atașamentul meu era sincer, nu avea nimic firesc în el, motiv pentru care am suferit şi m-am căit, deşi aveam orgoliul rănit.

Și dumneavoastră mi-ați arătat o simpatie prudentă în care se amestecau câteodată neliniști tainice cu mici indignări neașteptate, stăpânite cu o reținere instinctivă. Ne căutam compania una celeilalte.  Dumneavoastră ați fi fost cea căreia i-aș fi împărtășit tristețea mea, căutând ajutor, dacă aș fi fost în situația de  a mă putea plânge. Şi dumneavoastră mi-ați împărtășit uneori melancolia care părea fără motiv, mascându-vă totuși frământările. Am citit atunci pe chipul agitat strigătele înăbuşite, reținerile fremătătoare și am cunoscut gustul lacrimilor dumneavoastră, care îmi inundau sufletul. Căci, în acele momente de încredere, îmi erați mai scumpă decât însăși viața mea și a omului pe care în secret îl împărțeam. Am încercat cu toată puterea să vă ascund că vă compătimeam cu resemnare; vă menajam orgoliul, dându-vă încredere, deși într-un mod destul de confuz. N-ați știut nimic despre această iubire îndelungată care ne-a străbătut existențele în același timp. L-am întâlnit pe soțul dumneavoastră la câțiva ani după căsătoria lui. La acea vreme și noi două ne cunoșteam deja. L-am iubit de cum l-am văzut? Cred că da. Cel puțin știu că imediat am simțit acea uimire, amestecată cu fascinație și sufletul meu, pus în fața propriului destin, a consimțit la vestea cea bună care venea din negurile timpului.

Nu pot să spun că am luptat împotriva acestei pasiuni fulgerătoare și decisive. La început am putut să mă îndoiesc de existența ei și să nu-i acord atenție, lăsând-o să plutească, ba chiar să lâncezească adormită în bezna spiritului meu activ, plin de obiceiuri și preocupări de tot felul. Nu am știut nici să deslușesc gândurile celui pe care privirea mea îl alesese într-o străfulgerare inconștientă, dar sigură. Nu am încercat să-i înțeleg deciziile, nu i-am anticipat intențiile pentru că, în așteptare, mă gândeam la o groază de alte lucruri.

Ocazia s-a ivit neașteptat, dar lent în același timp, fără să fi fost căutată sau întrevăzută, conținându-și deja necesitatea pregătită cu calm. Când am știut amândoi, fără să ne-o spunem, că ne iubeam fără să fi avut voie, dragostea noastră era deja dintre cele care pot orice, mai puțin să renunțe la sine. Să vorbească alții despre mustrările de conștiință, despre ezitările în doi și despre decizii eroice luate de comun acord. Pe noi nu ne-a lăsat inima. N-am ezitat nici o secundă. Nici nu a trebuit să ne-o spunem, pentru că știam deja; de acum încolo datoria noastră era nu să fugim unul de celălalt, ci să fim împreună în încercarea nobilă de a vă scuti de orice suferință; însuflețiți amândoi de dorința de a vă fi de ajutor, ne-am pregătit cu hărnicie și migală pentru această menire.

Nu cred să mai fi fost cineva care să se fi gândit la un om cu atât de mult respect afectuos și constant, așa cum ne-am gândit noi doi la dumneavoastră. Acum, că acest prieten comun a renunțat și la iubirea dumneavoastră și la a mea pentru o dragoste nouă, bizară, de neînțeles pentru amândouă și pentru care suferim împreună, fiecare în felul său, dar într-un mod care face ca doar noi două să ne asemănăm, pot să vă destăinuiesc toate acestea.

Niciodată o femeie nu a putut să-l înțeleagă pe cel pe care îl iubește așa cum o înțelege pe femeia care iubește același bărbat ca și ea; ce știm noi despre el în afară de dragostea pe care i-o purtăm, fiecare în felul său? Mi-era străin pentru că îi ofeream totul în exces, așa cum și dumneavoastră vă era străin pentru că tandrețea pe care i-o arătați era prea austeră. Dar amândouă simțeam pentru el aceeași atracție, aveam aceleași reproșuri să-i facem și dacă ne-am fi unit pentru a-i face pe plac sau pentru a-l răniu, am fi făcut aceleași gesturi, fără să ne fi sfătuit una cu cealaltă.   Astfel, în timp ce fiecare dintre noi era separată de acest bărbat prin însăși dragostea pe care i-o purta, el stabilea pentru noi o imagine despre sine, exactă și tiranică, aceeași pentru amândouă, lucru care ne făcea să ne asemănăm foarte mult.

Scrisorile mele, găsite în ascunzișul unui sertar secret, pe care le-ați sfâșiat, surprinsă și deznădăjudită fiind, v-au dezvăluit dragostea care mă lega de soțul dumnevoastră și pe care sperasem să o țin ascunsă. Nu pot să vă consolez, doamnă. Mi-ar trebui pentru asta multă ipocrizie și un efort prea mare. Dar pot să vă spun cât mi-ați fost de dragă. Îmi iau dreptul de  a vă vorbi cu această sinceritate dureroasă pentru că, dintre noi două, eu sunt cea mai împovărată. Nu erați atât de legată de acest bărbat ca mine; nu mai era pentru dumneavoastră obsesia din care vă hrăneați, mediul în care trăiați și, împotriva tuturor relelor, acel tampon cu cloroform care îi ajută pe muribunzi să respire. Îl mai iubeați încă, dar asta nu e mare lucru; eu îl iubeam.

Copii pe care îi aveți împreună și care acum sunt doar ai dumneavoastră, vă întăresc mândria de a avea dreptate, fiind dovada unei nobleți și demnități ireproșabile. Îngrijorarea ascunsă pe care ați trăit-o în mod inconștient în toți acești ani, păstrând aparențele unei atitudini încrezătoare, neliniștită fiinf, se împrăștie în sfârșit. Respirați un aer curat, v-ați dedicat unor spirite familiare care vă pregătesc un viitor mai fericit: singurătate, tăcere, înțelepciune, mândrie. Redeveniți fata cea tânără pe care alți bărbați au dorit-o cu pasiune, au cerut-o în căsătorie cu insistență și care a rămas pentru ei doar un vis matinal, întunecat brusc de un nor care, odată ce dispare redă și chipul dorit.

Dar eu, doamnă, am cunoscut iubirea pe care v-o furam. Aceasta a fost singura mea poveste, alta nu mai vreau. Dacă nu zic că am să îmi pun capăt zilelor este pentru că această moarte bruscă depinde nu de ea însăși, ci de voința dumneavoastră. Sper totuși, ba chiar prevăd că voi muri încetul cu încetul, fără prea mare întârziere. Cui să-i mai vorbesc de-acum înainte dacă nu dumneavoastră, așa cum o fac acum, o dată în plus, în această scrisoare care nu mai ascunde niciun secret? Violența trezită de o iubire trădată, aceste tresăriri ale sufletului care chinuie și trupul, aruncându-l în prăpăstii de dezgust, unde rămâne fără punct de sprijin, fără ca vreo forță de-a naturii să-l smulgă din acea cameră hidoasă ducându-l în liniștea mormântului, poate fi liniștită de medicamente care, slavă lui Dumnezeu, o potolesc și o adorm, toropind-o. Dar am să vă spun cuvintele care redau cel mai bine durerea omenească dacă le adăugăm și tușa de oboseală și de infinit pe care le poartă în sine – mă plictisesc.

De când nu-l mai iubesc pe cel pe care l-am iubit amândouă, mă plictisesc. Doar  abandonul ne face să credem că nu mai iubim, când de fapt pasiunea ne mistuie. Nimic nu mi se mai pare necesar, acceptabil, nici măcar posibil. Dacă acest fugar ar veni la mine acum, cred că în loc să mă ridic fascinată să-l întâmpin, așa cum am făcut-o de atâtea ori, aș rămâne amorțită, ca și copii adormiți cărora părinți vin să le spună cu întârziere ”noapte bună!” și care, treziți din somn, mormăie supărați atunci când sunt sărutați pe păr. Dar ceea ce voiam să vă împărtășesc nu este nefericirea mea, deși mărturisirea acestui exces și a poverii lui mi s-ar părea un gest nobil și tandru dacă v-ar alina suferinţa, oricum mai uşoară decât a mea. Ceea ce vreau să vă spun este ceea ce am simțit pentru dumneavoastră. Care femeie a vorbit despre sentimentele pe care le-a avut față de cea pe care o ofensa în secret? Cine și-a mai permis îndrăzneala și afecțiunea acestui gest bazat doar pe adevăr?

Da, am ținut la dumneavoastră, iar prietenia mea a fost sinceră; nimic nu ar fi putut să o tulbure pentru că nu vă invidiam. Șarmantă cum erați, mă emoționau la dumneavoastră acele detalii de grație și câteodată de frumusețe pe care, în adâncul sufletului său, omul pe care îl iubeam le disprețuia. Am simțit pentru dumneavoastră acea afecțiune deplină de care este capabilă numai o femeie care nu se simte amenințată.

Mi se spune că în mod frecvent amantele blamează soțiile, vor să le facă rău, le tratează  fără niciun pic de considerație și nu le respectă, iar mie asta mi se pare incredibil.

Cum să nu-i fi recunoscătoare celei care îți restrânge hotarele geloziei, care te apără de necunoscuta de care te temi, care veghează asupra locului pe care tu îl ocupi în viața bărbatului supus rătăcirilor și diversității dorințelor și care, permițându-ți să o observi în simplitatea vieții ei fără strălucire, îți oferă spectacolul unei rivale ignorante, prietenoase, atente, al cărei aspect cel mai adesea îți liniștește îndoielile?

Şi eu şi el țineam la dumneavoastră. Erați între noi ca cea de a treia stare a acestei pasiuni, care pentru a se împlini, era constrânsă mereu să vă traverseze. Urmăream în dumneavoastră acea parte din viața soțului care mie îmi scăpa: o parte secretă, asemănătoare cu a mea, care nu mi-a fost niciodată destăinuită. Le plâng pe acele femei care, văzându-l  odihnindu-se la pieptul lor pe cel care a trecut prin toate piedicile minciunii, ale prudenței amestecate cu îndrăzneală și ale disimulării ca să se odihnească în brațele lor, nu îi acordă răgazul de a-şi trage sufletul, dreptul de a uita răul mărunt comis şi leacul tăcerii. Noi doi ţineam la dumneavoastră. Nu mi-a împărtăşit nimic în afara preferinţei sale tacite pentru mine.

În acele întălniri pripite din timpul iernii când cei ce se regăsesc datorită pasiunii îmbrăţişează un anotimp şiroind de soare şi de lavă; în frumoasele ore de vară, lungi şi calde, în care fiinţele care s-au reunit se odihnesc ca Adam şi Eva, într-o stare de forţă, dar şi de pace pe care o stabileşte pentru fiecare cuplu, în întunericul camerei, bogăţia liniştită a paradisului pământesc; în această libertate copilărească pe care ţi-o dă bucuria şi în care fiecare, vorbind doar pentru sine, revarsă preaplinul confidenţelor, am putut evita tentaţia de a vă cunoaşte secretele şi victoria pe care o repurtam asupra dumnevoastră. Îmi imaginam că sunteţi o soră ocupată, distrată, îngăduitoare, care nu ştie să păstreze ceea ce are. Existenţa dumneavoastră, în loc să mă irite, îmi dă dea putere prin poezia ei domestică şi îndepărtată. Ce îşi doresc de fapt aceste amante exigente când mie mi-era de-ajuns că cel care trăia alături de dumneavoastră vă părăsise cu câteva minute în urmă pentru a veni la mine. Toată pasiunea unui bărbat se află în această decizie simplă, provizorie, dificilă, în acest drum de la datorie la fericire. Nu aveam remuşcări – inocenţa noastră totală şi meritul nostru nu erau acelea de a renunţa la noi înşine, ci de a vă iubi pe dumnevoastră.

Dacă acum când sunteţi liberă, doamnă, veţi întâlni unul din acele cupluri al căror mariaj pare bazat pe o fericire liniştită şi, dintr-o dată vă veţi da seama cu amară uimire, dar şi cu o nevoie de neânvins, că dumneavoastră şi acest bărbat sunteţi destinaţi unul altuia, să nu vă arătaţi gelozia şi să nu constrângeţi în niciun fel inima bărbatului care se teme întotdeauna în mod instinctiv de soţia sa, chiar şi atunci când aceasta este foarte docilă. Vegheaţi asupra fericirii unei femei liniştite şi banale.

E adevărat că această femeie ne face să suferim pentru că ni se pare că se bucură de prea multe privilegii; ea doarme alături de cel căruia noi îi cunoaştem doar atingerile pătimaşe şi forma trupul întins atunci când se odihneşte; le invidiem pentru orele lui de obişnuiţă, de indiferenţă, de somn, care ei îi permit să se se scalde  şi să se îmbibe mereu de desfătările, de parfurmurile şi de reavănul care pe noi ne îmbată. Le invidiem pentru că pot să urmărească mereu vârtejul particulelor călduţe şi aurite emanate de trupul omenesc, care îi dau un contur viu, plin de un inevitabil farmec care este în acelaşi timp şi un minunat deochi.

Dar, ca o recompensă pentru timpul întotdeauna prea scurt pe care îl avem pentru a ne trăi delirul, nouă, amantelor,  ne-a fost dată puterea patimii şi a nesaţului, şi, conştiente fiind de efemerul lor,  ne delectăm posedând ceea ce este palpabil, fie că vizibil sau invizibil, întocmai ca un mulaj aplicat rapid pe chipul unui mort care are vrea să păstreze posesiv amprenta exactă a trăsăturilor. Prin legătura imediată cu pericolele şi cu moartea, pasiunea amanţilor are ceva sacru. De ce mi-ar fi fost teamă de dumneavoastră când eu iubeam nemăsurat şi cu o înfometare continuă? Adevăratul triumf nu este cel de a fi mai iubită decât cealaltă, ci de a iubi mai mult decât rivala ta.

Totuşi, obişnuinţa care îi leagă pe soţi este un tezaur a cărui valoare ne fascinează pe noi, amantale, ne bântuie, ne înnebuneşte atunci când înţelegem că fiinţa pe care o iubim îi este predată în întregime, în viaţa sa animalică de zi cu zi, prin ea dragostea ajungând la saţietate – scopul inconştient al dorinţei noastre excesive; speranţă sfâşietoare, răzbunătoare şi de neconceput!

Dar la fel de bine ştim că femeia promisă şi mereu câştigată nu va mai putea să trezească niciodată uimire şi încântare; nicicând ea nu va mai reuşi să constrângă memoria nesăţioasă, copleşită de amintiri, în absenţă şi în aşteptare, să refacă acest permanent drum către surprinderea dorinţei neliniştite, dar potolite – către dumnezeiasca neverosimilitate a fericirii!
Fericirea vine odată cu neajunsul împovărător de a nu fi credibilă, de a rămâne mereu doar la stadiul de  veste bună. Mulţumirea obişnuită şi uşor de obţinut nu aduce niciodată cu sine această abdicare absurdă a inteligenţei care te face să te îndoieşti de trecut şi de absolut. Suspendarea timpului şi a oricărei percepţii exacte nu-i este specifică decât pasiunii, care, funcţionând ca un mecanism imperativ şi decepţionant, pus în mişcare de un apetit exigent, constată că nu este niciodată suficient asimilată şi absorbită de către fiinţa dorită. Dragostea este o nevoie neobosită care sporeşte odată ce sufletul şi fiinţa noastră i-au cunoscut gustul; dorinţa crescândă este ca un vertij, posedarea grăbită, urmată de privarea imediată fac ca atracţia, plăcerea şi chiar dispariţia lor să-şi găsească necesitatea în moarte.

Vă gândiţi probabil, doamnă, că iubindu-l în acest fel pe cel care mi-a fost destinat, ar fi trebuit să renunţ la această dragoste. Îmi veţi reaminti că am considerat mereu compătimirea ca fiind cel mai firesc şi incontestabil sentiment omenesc. Este adevărat. Dar oricât de mult v-aş fi compătimit, pe mine m-am compătimit şi mai mult. Mi s-a făcut milă de mine din momentul în care m-am îndrăgostit de acest bărbat; mi s-a făcut milă de goliciunea mea, de sărăcia mea, de tristeţea mea, o milă întemeiată pentru un suflet care până atunci fusese învingător şi care, măsurând ceea ce tocmai câştigase cu ceea ce putea pierde, a înţeles că acest bărbat este mai presus de lume, după ce i-a comparat.

Şi apoi, cine poate fugi de dragoste? Care sunt aceia care, odată ce au fost vrăjiţi de un chip şi care,  consternaţi şi încântaţi în faţa fărâmelor de frumuseţe,  înţelegând că orice efort de tăgăduire este de prisos, şi-au întors faţa şi au renunţat să-şi integreze fiinţei lor ceea ce dă sufletului nesfârşita sa întindere, iar trupului măsura justă a frăţeştii sale exigenţe?

Unde sunt aceia care s-au smuls tentaţiei, au plecat, au călătorit, au văzut peisaje, cu inima măcinată de acceptarea renunţării? Ce se întâmpla cu ei atunci când vedeau toate frumuseţile acestei lumi, implacabila încăpăţânare cu care cerul ignoră decretele fără putere date de om, palatul vântului din monumentala Indie, grădinile de bambuşi din insula Candie, puterea pe care o are primăvara în bătrâna Sicilie, sau mai bine, o cameră modestă cu patul ei banal, din  cel mai sărac han, făcut din var şi noroi, în cel mai sărac sat, unde tăcerea posomorâtă şi umedă parcă transfigurează plăcerea? Pe unde le zburau gândurile atunci când se aflau în aceste locuri, fie că erau de un fast inutil sau picate în cea mai neagră mizerie şi unde şi-au înţeles destinul confuz? În aceste locuri au înţeles că punctul acela este de fapt singura raţiune a existenţei lor inutile şi trecătoare.

Cărui tribunal secret al conştiinţei i-au decretat confiscarea bucuriei, admiţându-şi condamnarea cei care se privează de privilegiile riscului, pronunţând astfel, împotriva lor înşile această pedeapsă cu moartea care este renunţarea, mai crudă decât însăşi moartea? Cu ce drept au condamnat ei la eşec una dintre cele mai delicate îmbinări ale destinelor? Ce linişte speră ei să le aducă moartea, prietenă doar celor care ştiu să viseze şi care, ridicându-se deasupra scrupulelor firave, cu o inocenţă demonică, au comis măcar o dată în viaţă periculoasa crimă a fericirii?

Share

The best bookmaker bet365.artbetting.co.uk