The Best bookmaker bet365

Menu

Vă temeţi de bătrâneţe, prietene Gheorghe Smeoreanu? Eu nu mă tem!

Este posibil ca schimbul de scrisori dintre mine şi prietenul Gheorghe Smeoreanu să capete accentele unei dispute medievale.

Discutăm despre religie şi dogme, într-o Europă care a învăţat să tăiască cu cerul golit de zei şi populat doar cu galaxii reci. O Europă în care unul ca mine - ateu - ar fi fost torturat şi ars pe rug în urmă cu 1000 de ani.

Ne scriem, totuşi, în România, în acest colţ înapoiat de Europă, unde oamenii - privind umili în pământ - încă mai împovărează o divinitate pe cât de celestă, pe atât de iluzorie cu speranţe şi cu rugăciuni. Şi încă îi blamează obscurantist pe atei. 

Este o întârziere spirituală care ne accentuează întârzierea istorică, iar dacă aş vrea să alunec spre pamflet aş spune: "Aprindeţi rugurile!" 

Îmi asum, totuşi, riscul parfumului medieval al corespondenţei.  

Serverele internaţionale care stochează scrisorile noastre devin o Castalie îndeajuns de tolerantă pentru acest joc nul, dar plăcut, cu mărgele de sticlă: nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă, fiecare rămâne la propriile concluzii.

Aşadar, prietenul Gheorghe Smeoreanu îmi spune că gândesc "eleat" şi "euclidian". 

El vede în asta o gândire rigidă, osificată, însă eu mă simt onorat să fiu aşezat pe aceeaşi bancă gnoseologică cu "străinul din Eleea" - Parmenide - primul care a spus omenirii că principiul este "fiinţa", iară nu zeii. Iată o ontologie care nu a rezistat în Antichitate, fiindcă "fiinţa" era un concept, iar zeii păreau reali, având caracteristici antropomorfe, deci erau mai uşor de imaginat.

La conceptul de "fiinţă" avea să se întoarcă Heidegger, 2400 de ani mai târziu, atunci când şi-a scris monumentala "Zein und Zeit".

Aici vreau să ajung.

În această carte, domnule Smeoreanu în care Heidegger spune că "întrebarea despre fiinţă trebuie să fie din nou pusă", apare un termen înspăimântător - "Geworfenheit". 

Este un cuvânt despre om. Şi înseamnă "starea-omului-de-a-fi-aruncat-în-lume". 

Nu-l putem traduce pe "Geworfenheit" decât prin această succesiune de cuvinte, limba română nepermiţându-ne să folosim un singur cuvânt. În engleză i s-ar spune "thrownness" - azvârlire. 

Omul-aruncat-în-lume este anonim, vulnerabil, menit suferinţei şi morţii, angoasei de a fi o licărire de conştiinţă într-un univers ostil, infinit şi rece. Lumea exterioară îl poate reduce pe om la exterioritatea ei. Îi poate confisca şi anula portretul. 

Într-o astfel de lume, îmi imaginez că Isus Hristos a fost cel care l-a readus pe om la o stare de interioritate. 

Omul christic n-a mai fost un simplu "azvârlit". I se vădea un "înlăuntru" în care se să refugieze. O viaţă - ca să vorbesc în termeni teologici - "întru Hristos". 

Aceasta putea să fie o Cale. Şi putea să fie - cum am spus deja - o Viaţă. Sunt de acord. Dar, după părerea mea, este departe de Adevăr, fiindcă totul se bazează pe mistica învierii.  

Necrezând în înviere, un ateu nu se sinucide, refuzându-şi "viaţa întru Hristos".  El trece proba de foc a curajului, trăind fără consolare, azvârlit într-un univers rece şi ostil. 

Astfel, un ateu este mai viu decât un credincios, fiindcă îşi asumă starea de "thrownness". El ia telescopul şi se uită la galaxii, în vreme ce credinciosul pleacă ochii în faţa măreţiei zeului, crede şi nu cercetează, moare zidit în dogmă.

Un ateu ştie că viaţa este doar aici şi acum. El se zideşte în fiinţă.

Ateul îşi asumă "Geworfenheit" instalându-se în exterioritatea infinită a lumii cu o identitate clară, aceea a propriului eu muritor. Iar în ochii lui religia este o simplă "nevroză a omenirii".

Lipsiţi de curajul de a face faţă unui "aici", credincioşii inventează un "dincolo" din pură nevroză.

Dar ce bolnav nu se simte confortabil în nevroza lui? Şi ce credincios nu se simte bine în credinţa lui, zidit de viu în dogme, ca Ana lui Manole?

Un ateu este cel care stă pe bancă cu Parmenide, "străinul din Eleea care abate cugetele de la înşelăciunea închipuirilor". Şi ce închipuire mai mare decât "viaţa de apoi" pe care religiile o vând naivilor? 

Nu ştiu dacă mi se va muia scheletul gnoseologic parmenidian. Sau euclidian. Ar însemna să mă tem de moarte şi de faptul că totul se va termina aici. Ar însemna să sper şi eu - la fel ca toţi ceilalţi - într-o "viaţă de apoi".

Nu, mulţumesc! 

Eu ridic ochii către cer, accept tot ceea ce fiinţează, fiinţez împreună cu tot ce fiinţează, iar când starea de "thrownness" - de azvârlire într-un univers ostil - devine prea rece chiar şi pentru un ateu curajos, am puterea să mă bucur că deocamdată sunt, că voi îmbătrâni şi că voi muri, ştiind că exista posibilitatea să nu fi fost deloc.

Fie şi numai pentru atât, accesul la fiinţă merită - zi de zi - celebrat. 

Cu prietenie,
Mihai Alexandrescu 

PS Textul scris de Gheorghe Smeoreanu, mai jos:

CHIAR ŞI PRIETENUL MIHAI ALEXANDRESCU VA ÎMBĂTRÂNI ŞI VA FI MAI PUŢIN RIGID ÎN GÂNDIRE

Fiindcă nu sunt de acord cu răspunsul pe care mi l-a dat aici, îi voi semnala prietenului Mihai Alexandrescu vreo câteva chestiuni legate de stilul gândirii sale.

Gândiţi foarte eleat, domnule Mihai Alexandrescu, credeţi că pe lume ori avem plin, ori avem gol, neînţelegând că vă expuneţi unor infinite paradoxuri. De altminteri, când mizaţi pe ori/ ori, în bună tradiție scolastică, refuzați multitudinea soluțiilor logice de după Aristotel. Desigur, nici Stagiritul nu ar fi priceput cum devine chestiunea cu lumina undă și corpuscul.

Cu atât mai puțin ar fi înțeles autorul Fizicii cum stă problema cu Cineva care are trei stări, nu două, respectiv Calea, Adevărul și Viața.

Îmi spuneţi că „Revelaţia este o convenţie. Convenim să credem că o anumită zeitate i s-a arătat lui Moise pe Muntele Sinai sau lui Pavel, pe drumul Damascului, fiindcă ei au asertat aşa ceva.” Crezând că sunteţi cu picioarele pe pământ, discutaţi doar din perspectivă ontologică, uitând că există şi unghiurile epistemice şi antropologice, ba chiar o viziune – fiţi atent ! – din trei puncte simultan: ontologic, gnoseologic şi antropologic.

Îmi spuneţi, de asemenea, că „Dogmele sunt aserţiuni formulate de oameni”, de parcă ar fi posibil să formuleze şi pietrele ceva. Apoi, numai aserţiuni, cum spuneţi, nu sunt dogma Sfintei Treimi, sau viziunea palamită asupra energiilor necreate. Nu sunt aserţiuni deoarece o aserţiune se referă la adevăr, ignorând raportarea holistică a omului faţă de realitatea complexă, tainică, indefinită.

Mai atrageţi atenţia că „Un ateu militant nu este duşmanul vieţii. În istorie, credincioşii militanţi au ucis mai mulţi oameni decât orice sceptic, decât orice cinic, decât orice ateu”. Comentez doar spunând că scepticii şi cinicii poate nu ucid, dar în mod sigur se sinucid.

Îmi sunteţi foarte agreabil, domnule Mihai Alexandrescu şi vă respect inteligenţa şi cultura. Iată de ce vă sugerez să renunţaţi la gândirea tare şi să încercaţi şi felul moale de a cunoaşte lumea în care trăim. Nu de alta, dar nici măcar dumneavoastră nu ştiţi ce a fost înainte de a fi fost spaţiul şi timpul.

De altfel, cred că nu îmi rămâne decât să aştept să treacă timpul, timpul făcând ca scheletul dumneavoastră gnoseologic foarte euclidian să se mai moaie, fiindcă aşa se întâmplă cu oasele când îmbătrânim.

Închei cu o glumă. Nu veţi ajunge niciodată la vârsta mea, aşa cum Ahile nu ajunge broasca ţestoasă.

Fals, veţi ajunge.

Gheorghe Smeoreanu

 

 

Share

The best bookmaker bet365.artbetting.co.uk