The Best bookmaker bet365

Menu

Liviu Stancu: TRIBUNALELE sunt pline de excepţii de la regula conştiinţei. BONUS: Povestea unui copil sechestrat în CHINA

Ne trăim viaţa fără să ştim că fiecare lucru pe care îl facem - noi sau cei care ne sunt aproape, la un moment dat - produce efecte juridice. Fiecare gest pe care îl facem în spaţiul social este reglementat de un set de norme. De reguli. Uneori, nici nu ne dăm seama când ieşim de sub spectrul normei şi devenim, prin aceasta, pe punctul de a săvârşi abuzuri, contravenţii sau chiar infracţiuni. Pentru a conştientiza cetăţenii profani în ştiinţe juridice de importanţa unui comportament social normat, am stat de vorbă la emisiunea "Opinii Libere", transmisă de postul de televiziune Argeş TV, cu avocatul piteştean Liviu Stancu. 

Bonus, acesta ne-a povestit, la finalul interviului, unul dintre cele mai grele cazuri pe care le-a rezolvat în carieră: aducerea înapoi în România a unui copil care a fost sechestrat în China.

-Domnule Liviu Stancu, fiecare lucru pe care îl facem este încărcat juridic. Produce efecte juridice. Fără să ne dăm seama, fără să fim buni cunoscători ai legilor, putem săvârşi abuzuri, contravenţii sau chiar infracţiuni - adică putem avea comportamente care ies din normă. Ce-ar trebuie să facă un profan în drept pentru a deveni conştient de încărcătura juridică a gesturilor sale?

-Poate o să vă şochez. O să vă răspund simplu: nimic! Dreptul care se aplică în viaţa de zi nu presupune ca un profan să citească lucrări de specialitate. Trebuie să trăiască normal. Din normalitate decurge capacitatea omului de a percepe corect realitatea. Şi atunci el se conformează normelor societăţii, în mod natural. Nu ai nevoie să cunoşti drept penal ca să nu dai cuiva în cap. Sau să ştii că maşina trebuie parcată într-un anumit mod, în condiţiile în care ai deprins nişte norme când ai dat examen pentru permis. Viaţa trăită în mod normal, educaţia primită în familie, la vârsta care trebuie, dă omului o coloană vertebrală din punct de vedere juridic. Un ansamblu de reguli pe care omul le utilizează, în decursul existenţei sale, în mod - mă repet - natural.

-Dar omul, ulterior, respectă - sau nu - perceptele care îi vin prin educaţie.

-Omul trebuie să respecte, iniţial, buna-cuviinţă. Asta este baza de la care plecăm. Esenţialul. Restul vine pe parcurs. Dacă intrăm în zone tehnice... Cum ar fi... Conflictele de muncă, să spunem. În cazul acestui exemplu, e simplu. Omul îşi citeşte contractul de muncă, vede care îi sunt obligaţiile... Într-un mod absolut firesc trebuie să ştie că trebuie să-şi îndeplinească relaţia de muncă şi obligaţiile care decurg din relaţia cu angajatul. Deci nu-ţi trebuie un efort fantastic de a te documenta. O bună sursă de aprofundare a ceea ce înseamnă normă, regulă, este... chiar studiul presei. De exemplu, în momentul în care citeşti în presă că s-a schimbat ceva în ceea ce priveşte statutul proprietăţii, cum au fost legile restituirii fostelor proprietăţi, devii conştient de normă. Sigur, o astfel de normă trebuie ani de zile rostogolită în presă pentru ca oamenii să devină conştienţi, iar guvernanţii pot, uneori, să prelungească termenele pentru ca legea respectivă să producă efecte. Dar presa este, uneori, cea care amplifică forţa normei.

-Vorbeaţi de normele deprinse din copilărie. Vă refereaţi, probabil, la clădirea conştiinţei viitorului adult. Ştiţi cum se spune în popor: dacă faci cutare lucru, înseamnă că nu ai conştiinţă. Dacă omul pleacă, în viaţă, cu o conştiinţă formată, de ce există tribunale?

-Tribunalele sunt pline de excepţii de la regula conştiinţei. În tribunale ce urmărim? Să corectăm nişte comportamente sociale. Ăsta e rolul tribunalului. Cine merge în tribunal, merge pentru că are o problemă de rezolvat şi are nevoie de forţa statului care să-i protejeze drepturile pe care tot staul le emite. Iar tribunalul cumpăneşte, scoate o sentinţă judecătorească care urmează să fie pusă în executare. Sau, în penal, îi sancţionează pe cei care comit actele de natură penală. Deci există conştiinţă. Dar există şi abaterile de la normă care sunt corectate. Lipsa de conştiinţă e corectată de instituţii.

-Ca să părăsim zona teoretică în care am intrat... De ce corectarea abaterilor de la conştiinţă, în tribunale, durează atât de mult? Pe scurt, de ce un proces durează mult? Durata îi poate descuraja pe cei care caută dreptatea în faţa unei instanţe...

-Din fericire, în momentul ăsta, România a depăşit acel moment de subiectivism care bloca procesele. Mă refer la atitudinile celor care diriguiau justiţia şi care o aplicau acum mulţi ani. Acum, chestiunile sunt strict obiective, deci uşor de depăşit. România se confruntă, la acest moment, cu o structură legislativă nouă. Mă refer la noile Coduri - deci texte noi de legi - care trebuie să fie aplicate. Acestea sunt moderne. Sunt la nivelul mileniului III. 

-Vă referiţi la noul Cod Civil şi noul Cod de Procedură Civilă.

-Da. Şi va urma şi noul Cod Penal şi noul Cod de Procedură Penală. Vă expun o situaţie... Procesul după noul Cod Civil ar trebui să se termine foarte repede. Numai că ai nevoie de o sală de consiliu, pentru că procesele se vor desfăşura în cea mai mare parte într-o sală de consiliu în care judecătorul stă cu părţile de faţă şi cu avocaţii şi atât, fără public. Şi se administrează probele şi se realizează lucrurile accesorii deciziei, iar deliberarea - momentul acela pe care îl ştim cu toţii - va avea loc după ce procesul se realizează tot într-o sală, o singură dată. Ei bine, ca să faci ca lucrurile să decurgă în acest fel - rapid - ai nevoie de săli de consiliu. Iar astfel de săli, în momentul ăsta, nu prea există. 

-Rapiditatea actului de justiţie este împiedicată de inexistenţa acestor săli de consiliu.

-Sigur. De exemplu ai doisprezece judecători şi ei au 4 săli ca să facă ceea ce am spus mai sus. Ar fi nevoie de 12 săli. Dar... Deja se lucrează la reamenajări, se regândeşte sistemul instanţei de judecată pe noul tip de funcţionare, se fac nişte eforturi. Piteştiul cunoaşte deja două instanţe noi: Curtea de Apel şi Tribunalul sunt absolut noi. Se munceşte în zona justiţiei. Se remodelează ansamblul imobiliar şi se redimensionează personalul.

-Ce trebuie să facă un avocat dacă înţelege că o persoană care vrea să se adreseze justiţiei nu are, de fapt, dreptate?

-E foarte clar. În momentul în care sesizează că o persoană care încă nu i-a devenit client nu are dreptate, poate, într-un mod foate elegant să-i spună că nu intră în cauza lui, considerând că nu are dreptate. Eu nu intru în dosare în care am dubii. Nu intru. Noi avem şi o practică prin răspunsurile scrise. Aşa încât persoana în cauză să poate verifica ceea ce îi dăm noi scris - cu alţi avocaţi. Eu îmi asum ceea ce am spus şu uite, dau în scris. Am intrat de foarte puţine ori în dosare în care am avut ceva dubii. Dar au fost doar dubii. Nu am avut certitudinea că cel pe care îl reprezentam nu are dreptate. Părţile sunt, în general, subiective, prezintă lucrurile într-un mod foarte personal, se implică afectiv şi depăşesc realitatea. Îşi imaginează anumite chestiuni. Cu un avocat care percepe chestiile astea, se face un pic de zi. Dar o parte din oameni chiar nu vor să accepte realitatea şi au senzaţia că avocatul cu care au discutat denaturează sau prezintă lucrurile într-un mod cu care nu sunt de acord.

-Cum procedaţi cu un client care nu vă spune totul, care ascunde, care pune în umbră anumite aspecte ale cazului? Şi, la un moment dat, vă pomeniţi că apar în proces nişte detalii pe care el ar fi trebuit să le comunice, dar nu a făcut-o?

-Sunt momente jenante în care apar astfel de situaţii. Clienţii mei trec un prag al încercării. Luaţi ca anecdotă ce vă spun acum... Sediul nostru nu e foarte vizibil. Şi atunci când sunt sunat, le indic cum să ajungă la sediu. Dacă mă sună de mai mult de două ori şi n-au găsit sediul, le spun îmi pare rău. Dacă n-aţi reuşit să identificaţi locul în care am birou, cum credeţi că veţi lucra cu noi? 

-Le testaţi inteligenţa?

-Da, le testez inteligenţa. De obicei, clienţii noştri sunt oameni inteligenţi. Şi am avut foarte rar situaţii în care oamenii... nu ne-au găsit sediul. Există şi o empatie între avocat şi clientul său. La un moment dat poţi să-şi selectezi clientela. Sau, într-un mod foarte respectuos, poţi să le comunici anumitor persoane că nu poţi să le serveşti interesele, pentru că nu comunici cu ei. Dacă nu comunici cu clientul tău, cum poţi ajunge la succes în speţa lui? Şi uite că lucrurile, în mod natural, se rezolvă. Eu sunt adeptul relaţiilor naturale înre oameni. Pornind de la prima întrebare pe care mi-aţi adresat-o şi până acum, spun că relaţiile cu profesioniştii trebuie să decurgă absolut firesc.

-Firescul acesta poate fi împiedicat de tendinţa, la fel de naturală, a unui om de a trece sub tăcere anumite lucruri - pentru că se află prima oară în faţa unui avocat. Unele chestiuni pot fi jenante: fie că e vorba de un divorţ, de o ceartă cu un prieten pe cauze mărunte... Ai reţineri de a comunica unui om pe care nu-l cunoşti partea ridicolă, partea sordidă a cazului...

-Nu cred. Domnule Alexandrescu, în momentul în care oamenii ajung la avocat, apare un anumit tip de relaţie. Este ca la preot. Şi rarisime sunt momentele în care cel din faţa ta nu-ţi spune tot. Respectivul om, când vine la avocat, se şi descarcă. Defularea e prezentă în relaţia cu avocatul. Mie mia fost foarte greu la început, pentru că o bună bucată de timp am lucrat în zona mai... matematică a avocaturii, adică în relaţiile economice şi când am trecut la contactul direct cu persoanele fizice, eram tentat să nu le ascult foarte mult. Dar acum înţeleg că oamenii care vin la avocat au dorinţă foarte mare de comunicare. Şi, în momentul în care ai un client inteligent, e chiar interesant să asculţi detaliile unor probleme. Mai trist este când problemele au acele tuşe negative.                       

-Nu vă încarcă sufleteşte prea mult problemele altora?

-Mă încarcă. Da. Dar după 20 de ani, m-am obişnuit.

-Aş risca să spun că trăim într-o lume necinstită. De exemplu, în fotbal, se fac blaturi: nu câştigă echipa care merită, ci aceea care trebuie. În presă - luăm alt exemplu - se fac blaturi. Se scrie pozitiv despre cel care plăteşte mai mult, iar cel care are dreptate este ignorat. Unii ziarişti - care n-ar trebui să aibă legătură cu această meserie - stau de vorbă cu părţile şi scriu de bine pe cel care plăteşte, ignorând opinia celuilalt. Cum este în avocatură? Un avocat să spunem, cunoaşte una dintre părţi, apoi pe cealaltă. Există în lumea aceasta avocăţească pe care noi profanii nu o cunoaştem, persoane care fac blaturi? Care trişează? Care se înţeleg cu una dintre părţi, pe urmă se duc la cealaltă, să se înţeleagă şi cu ea?

-Nu lumea e necinstită. Ci parte din cei care o alcătuiesc. Lumea e lume. Jungla e junglă. Mânăstirea e mânăstire. Sunt oameni de proastă calitate. Eu am auzit deseori poveşti cu avocaţi care au fost cumpăraţi care au trădat, lucruri de felul ăsta. Nu pot să spun că nu cred în ele. Dar eu nu cunosc, la modul serios, niciun caz de tipul ăsta, în care să aibă loc o dezertare de acest gen. Or fi, nu or fi - eu personal nu cunosc un astfel de caz. Că există abordări din partea adversarilor, asta pot s-o confirm. Şi eu am fost abordat de anumite persoane care îmi erau adversari şi cu care mă cunoşteam, că oraşul e mic, şi care mi-au sugerat că ar fi interesant, că aş avea un avantaj pe chestiunea asta. Dar lucrurile stau altfel. Avocatul, când e angajat, are o reacţie de buldog. De câine de pază. Nu ştiu dacă aţi observat câtă violenţă e în sălile de judecată, din punctul meu de vedere, nejustificată. Acolo sunt avocaţi care uită de relaţiile de colegialitate şi calcă acceleraţia mai mult decât ar trebui. Există tendinţa de a te substitui clientului. Şi apare o formă de violenţă. De asta mă gândesc eu: foarte rar se poate întâmpla ca reacţia asta să se transforme în ceva pe dos. După ce am tratat cu un om o anumită situaţie deja import respectiva problemă, o introduc în mine şi, la instanţă, de multe ori, o tratez ca pe o chestiune care îmi aparţine. 

-Să presupunem că aveţi un caz cu detalii atât de absurde şi de greu de explicat, încât pare extrem de dificil să le expui unui judecător, iar el să şi ţină seama de ele în cazul formulării sentinţei. Cum îi prezentaţi detaliile, cum procedaţi? 

-Pot exista astfel de momente cu judecători chiar foarte buni care au, la un moment dat, nu momente mai proaste, ci un alt tip de percepţie ca urmare a unor evenimente din afara sălii de tribunal. Poate sunt nervoşi, poate sunt iritaţi...

-Au o stare psihică alterată.

-Exact. Au o stare psihică alterată. Acum depinde de tipul tău uman. Dacă eşti empatic şi înţelegi că ai în faţă un om şi nu un robot, găseşti modalitatea să aşezi lucrurile. Începând cu un tip de discurs mult mai lent, să spunem. Eviţi subiectele care ar putea să determine în omul pe care îl ai în faţă şi care te judecă o reacţie neplăcută. Astea sunt lucruri care vin în timp. Nu sunt scrise nicăieri. Dar nici nevoie de multă şcoală nu ai nevoie ca să înţelegi lucrurile astea.

BONUS: Povestea unui copil sechestrat în CHINA 

-Atunci când am anunţat cititorii DEZBATEREA.RO că veţi scrie articole juridice pentru această publicaţie on-line, am scris aici şi o prezentare a d-voastră. În această prezentare era o frază interesantă, care spune că aţi reuşit să aduceţi înapoi în ţară un copil care fusese răpit şi dus în China. Cred că această poveste ar merita spusă.

-Este o poveste care mă emoţionează şi acum. S-a întâmplat, atunci, un lucru foarte urât. O familie mixtă: el - chinez, soţia - româncă. S-a născut un copil cu probleme psihice, o formă de retard. Iar copilul, la vârsta de 13 ani, a fost trimis în China, la o clinică, pentru tratament. Tatăl - care se pregătea să meargă să ia copilul din China - a decedat. Nu a mai putut merge să-l ia. Copilul a rămas în China, în clinica respectivă. Între timp, părinţii şi divorţaseră. Era şi o chestiune legală la mijloc. O persoană în vârsta a luat copilul din clinică şi a lansat ambasadei române un mesaj, copilul X este la mine, dacă nu voi primi, până la data de..., cutare sumă de bani, nu vă dau copilul înapoi. Tatăl copilului are o datorie la mine - şi eu nu dau copilul. Şi a dispărut. În momentul în care am fost contactaţi de mama copilului, i-am explicat că un proces în China este un lucru la care nu te poţi gândi. Cu cine să te judeci? Cu un miliard de persoane? Teorietic, copilul putea să treacă de la o persoană la alta, şi nu putea să te judeci cu fiecare. Aşa că nu a avut loc un proces. A fost un lucru mai delicat. A fost un management şi juridic şi o formulă de îmbinare a aspectelor juridice cu alt tip de abordare. Prima mişcare a fost s-o întreb dacă dânsa a făcut ceva demersuri la autorităţile chineze, la ambasadă. Mi-a spus că da, a făcut nişte cereri la ambasadă, dar că nu i-a venit niciun mesaj. Şi am început prin a ne adresa autorităţilor consulare române în paralel cu atenţionări ferme adresate ambasadei Chinei. În acea perioadă am făcut un studiu - nu aprofundat - al Codului Penal Chinez, în limba engleză. Acolo am identificat infracţiunea, am formulat plângerea penală, am tradus-o în limba chineză şi aici apare un aspect interesant. În momentul în care am trimis documentul către poliţia Beijingului, după o perioadă mi-a venit înapoi. Şi mi s-a spus aşa: "Se refuză pentru că nu aţi identificat numele comandantului poliţiei". Şi atunci am înţeles un lucru. China e ţară comunistă. Cultul personalităţii în China înseamnă să-l indici pe destinatarul depeşei ca persoană fizică. Nu instituţia, că nu e suficient. Tu scrii adresa poliţiei. Dar ei o dau direct tovarăşului X, şeful poliţiei. L-am căutat pe tovarăşul X, şeful poliţiei Beijing, pe internet, am trimis din nou documentul, direct către el de data asta, dar mi-a venit înapoi. Tovarăşul X nu mai era şeful poliţiei Beijiing. Am sunat disperat la direcţai consulară. Cei de acolo s-au interesat şi ne-au transmis numele noului şef al poliţiei Beijing. Ni s-a primit cererea. Nu ştiu ce s-a întâmplat în spatele cererii, pot să vă spun că trecuseră vreo 6 luni, eram într-o stare neplăcută, copila era de un an şi jumătate sau doi ani sechestrată în Chină, fără ca mama ei să ştie unde este. Şi repet, era un copil cu probleme psihice foarte serioase. Să ai un contact cu o femeie care plânge la fiecare întâlnire nu e foarte confortabil. Şi i-am spus, la un moment dat , că trebuie să punem tunurile pe chinezi, că nu se mai poate şi i-am cerut sprijinul unui coleg care făcea parte din corpul diplomatic. Acesta mi-a spus: te rog eu frumos, nu ne strica relaţia cu chinezii. Lucrurile aici sunt foarte delicate. Avem o relaţie bună cu ei. Nu ne băga pe noi, Ministerul de Externe, atât de tare în jocul ăsta, încât să determini o reacţie neplăcută. Ministerul de Externe făcea ce trebuia să facă în măsura în care i-o permitea politica lor. Dincolo de faptul că era vorba de un cetăţean român, era vorba şi de o relaţie cu chinezii. Şi i-am spus mamei: hai să nu mai stăm să vedem ce facem cu autorităţile, trecem la treabă. Mâine mergeţi la primarul Bucureştiului, Oprescu, şi luaţi autorizaţie pentru miting în faţa Ambasadei Chinei, cu bannere, cu mesaje... tot! În momentul în care s-a obţinut autorizaţia, probabil că cineva a anunţat Ambasada Chinei că cineva - un grup - o va picheta în anumite perioade, la anumite ore. Chinezii ştiau despre ce e vorba. Şi au început să se agite. Cred că într-o săptămână din momentul obţinerii autorizaţiei de miting, am primit un telefon de la mama copilei. Râdea într-un mod aproape anormal. Şi mi-a spus: în momentul ăsta ţin copilul în braţe. Mi-amintesc: am tras pe dreapta, ca să-mi revin...                                 

Share

The best bookmaker bet365.artbetting.co.uk