The Best bookmaker bet365

Menu

Aferim! Că toate-s cum le ştim...

Filmul lui Radu Jude este primul fim istoric românesc onest care nu preia mecanic locurile comune ale istoriei oficiale (cosmetizate) care ne-au dresat, încă din şcoală, să pendulăm între victimizare şi eroism penibil.

Asiguraţi încă de la şcoala primară că toată întârzierea noastră faţă de restul Europei se datorează exclusiv destinului nedrept (de a fi fost mereu sub vremi şi sub diverşi asupritori), noi, românii, am băgat cu uşurinţă sub preşul istoriei bucăţi mari de timp în care am asuprit, la rândul nostru. 

Cei 500 de ani de sclavie a rromilor care se împletesc cu iobăgia românilor au fost trecuţi sub tăcere, dovadă a unei indulgențe facile față de propriile greșeli. O indulgenţă cultivată sistematic. Statutul de eterne victime ale istoriei şi ale amplasării geopolitice (nefavorabile), precum şi a altor neajunsuri (reale sau inventate), statut pe care ni l-a "construit" cu grijă intelighenţia ţării (de la istoricii comunişti, până la regizorii în solda "conducătorului iubit"), a fost de natură să ne scutească de exerciţiul asumării unui trecut nu tocmai flatant.

„Aferim!”, premiat cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin, aduce în prim plan chiar una din realităţile acestui trecut, permanent ocolit de versiunea oficială a istoriei cu care suntem îndoctrinați în școală: sclavia romilor.

Această sclavie nu numai că se întinde pe o perioadă mare de timp, dar, mai mult, tarează societatea românească  chiar și la începuturile modernității.

Acțiunea filmului se petrece în 1835, în Țara Românescă și este în esență foarte simplă – zapciul Constandin și fiul său, Ioniță, pleacă în căutarea unui țigan rob, Carfin, fugit de la curtea boierului de la care se pare că a furat 40 de galbeni. 

Călătoria lor printr-o țară săracă, mizeră, cu oameni înapoiați, îi pune pe cei doi anti-eroi în diferite situații exemplificatoare pentru constantele mentalității românești, aceleași astăzi ca și acum 200 de ani.

Zapciul, un funcționar public al acelor vremuri, numit să apere interesul public, își pune serviciile exclusiv în slujba celor 2 autorități pe care le recunoaște: boierul și preotul. Când trebuie să intervină, cu autoritatea pe care o are, refuză fie cu lașitate, fie cu dispreț. 

Martor la jefuirea unei căruțe de către haiduci, acesta fuge rușinos, dar sănătos de la locul faptei, deși una dintre victime mai mișca și ar fi putut fi salvată. Când fiul său, Ioniță, un adolescent încă nepervertit, îi atrage atenția că ar putea salva victima, Constandin o trimite scurt și fără drept de apel pe lumea cealaltă cu un  „Dumnezeu să o ierte!”

Nici când un țăran îi cere ajutorul să îi găsească calul furat, acest demn reprezentant al legii, nu consideră că e datoria lui să intervină. Țăranul este expediat cu un comentariu disprețuitor. Practica de a sluji interesele celui mai puternic se pare că are rădăcini adânci...

Singurul care beneficiază de un ajutor necondiționat este un preot rămas cu căruța în drum. Constandin și Ioniță nu vor pregeta niciun efort  pentru „cuvioșia sa” în schimbul binecuvântării acestuia, venite la pachet cu un discurs cucernic, xenofob, rasist și atisemit în care tună împotriva necredincioșilor „ jidovi” și  „ciori” la un loc. 

„Jidovii este niște dobitoace”, afirmă sus și tare preotul, acordându-le totuși „ciorilor” statutul de oameni. 

Musulmanii au și ei parte de aceleași prejudecăți, într-o scenă separată în care un turc, întâlnit în pădure, cere indicații pentru a găsi drumul cel bun. 

Aparent amabil, Constandin îl lămurește pe limba lui, primește cu multe mulțumiri cadoul turcului, dar apoi adaugă pe românește, plin de dispreț, că l-a trimis pe un drum greșit și că nu îi suportă pe „osmanlâi”. Ceea ce ar fi putut trece drept amabilitate nu este decât slugărnicie

Femeile nu parte nici ele de un tratament mai bun din partea acestor indivizi primitivi, alimentați cu convingerea că dreapta credință căreia îi aparțin și sexul masculin sunt garanții superiorității lor în fața tututor celorlalți.

Și cum sanctimonia și primitivismul nu sunt decât apanajul ignoranței, spectatorul are ocazia să asiste la un dialog savuros în care cei doi rămân în toată nuditatea ignoranței și a obscurantismului religios. 

Trecut prin școală și prin viață, Constandin  verifică cunoștințele științifice ale odorului, cu autoritatea unui dascăl care posedă cheile cunoașterii. Întrebat de tatăl său atoatecunoscător dacă pământul are sfârșit, Ioniță spune că nu, că preotul le-a spus că pământul este fără de sfârșit. Constandin îl contrazice cu superioritate, spunându-i că se termină într-o văgăună mare. Nici cu astrologia nu stă Ioniță prea bine, căci nu poate să enumere decât 2 planete din cele 7. De aici până la înfierarea lui Darwin proferată recent de adepții orei de religie în școli nici nu pare că au trecut 180 de ani...

La început de secol XIX, școliții Țării Românești, puși să împartă dreptatea și legea, sunt la fel de ignoranți și superstițioși ca babele întâlnite în drum, pe care le înjură nu pentru că le-ar fi făcut ceva, ci doar pentru că sunt femei, deci unelte ale diavolului, cum li s-a spus la biserică.

Ca tabloul acestei lumi primitive și mizere să fie complet, țiganul rob Carfin, este castrat în mod barbar de către boierul de pe moșia căruia fugise, cu participarea activă a celorlalți țigani și sub privirea lui Constandin al cărui rol era să-l reprezinte pe vodă și legea. 

Vina lui Carfin nu este cea pentru care fusese dat în urmărire, aceea de a fi furat 40 de galbeni de la boier, ci o aventură cu cucoana, soția boierului, la inițiativa ei. Pe drumul pe care îl fac Constandin, Ioniță și Carfin până la moșia boierului, acesta din urmă aproape că reușește să îi convingă pe cei doi de nevinovăția sa și de minciuna boierului. Ioniță, posedând încă un simț al dreptății elementar, nealterat de „educația” primită, încearcă să-și convingă tatăl să-i dea drumul lui Carfin. Cu aceeași suficiență și mulțumire de sine cu care a tranșat toate chestiunile morale, Constandin refuză să-și asume responsabilitatea nedreptății ce i se face lui Carfin. Într-un discurs de o ipocrizie aproape amuzantă, acesta își creionează un portet de om blând, cu frica lui Dumnezeu, care nu a fost câinos cu nimeni, uitând că doar cu câteva ceasuri înainte lăsase să moară un om pe care ar fi putut să-l salveze. 

Responsabilitatea  acțiunilor sale este aruncată pe umerii celor mai puternici. „Nu trebuie noi să judecăm ce este drept”, îi răspunde el lui Ioniță, absolvindu-se astfel de orice culpă morală care i-ar fi putut reveni în urma deciziilor luate.

Carfin, deși nevinovat, va fi pedepsit cu un gest exemplar de cruzime ritualică, având drept scop consolidarea autorității boierului în fața supușilor. Încercările timide ale lui Constandin de a face apel la dreptate sunt sancționate scurt de către boier cu o amenințare și cu o palmă. Nevolnicul slujbaș al legii e pus în rând cu robii aflați la cheremul boierului. 

După toate datele, Valahia începutului de secol XIX suferă de aceleași probleme ca România începutului de de secol XXI – mizerie, sărăcie, obscurantism, ipocrizie, instituții slabe aflate în slujba potentaților momentului, prejudecăți de rasă și de religie alimentate de discursul bisericesc, arbitrariul puterii, superstiția cultivată în detrimentul oricărui spirit pozitivist, ignoranță, misoginism, homofobie și intoleranță crasă.

La final, nu poți să-i spui regizorului decât: „Coane Jude, aferim, că toate-s cum le știm!"

Share

The best bookmaker bet365.artbetting.co.uk